Sătul de Steaua

După 22 de ani în care m-am bucurat şi am plâns pentru Steaua am ajuns la capătul puterilor. Aseară n-am simţit nimic văzând străinii de fotbal care au îmbrăcat culorile roş albastre. Un Trabant, vorba lui Cartianu, condus de un cioban, într-o cursă de Nascar. Diferenţa a fost atât de mare încât oricâte goluri ar fi dat pseudofotbaliştii cumpăraţi de Jiji francezii ar fi marcat, cu două mai mult. Când portarul adversarei a costat cât toate transferurile tale nici nu ai la ce să te aştepţi. Finanţatorul, şcolit la oi, vrea atacanţi. Lyon ne-a arătat că Steaua are nevoie de fundaş stânga, fundaşi centrali, mijlocaşi centrali, mijlocaş stânga şi… atacanţi. La o socoteală simplă, 8 fotbalişti. Plus un antrenor.

De azi mă voi dedica altor activităţi. Voi avea grijă de gastrita provocată de ultimele trei evoluţii ale „militarilor”, îmi voi „repara” buricele degetelor „distruse” de emoţii, voi avea mai multă grijă de soţie – am neglijat-o prea des pentru Steaua – şi voi urmări, nu fără interes, meciurile echipei ei favorite. Ce ciudat, e CFR!