Când eşti condus de proşti…

Eliminarea României de la Jocurile Olimpice a lăsat un gust amar. Pe lângă înfrângerea dureroasă în faţa marii rivale regionale, Ungaria, a rămas impresia dezamăgitoare lăsată de „fetele lui Tadici”. Azi dimineaţă ne-am adus aminte de complexul maghiar şi de momentele în care sportivii români (exclusiv la sporturile pe echipe) ne-au lăsat baltă când ne era lumea mai dragă. Din păcate s-a redeschis şi o rană abia cicatrizată, provocată tot de atitudine, la Euro 2008.

Singura medalie certă…

Echipa de handbal feminin a României a plecat la Beijing sigură pe o medalie. A treia favorită la casele de pariuri, prima favorită în opinia dinozaurilor care conduc handbalul românesc, naţionala antrenată parcă de o eternitate de Gheorghe Tadici era gata pentru marea performanţă. Timp de patru partide totul a mers perfect, cu Everestul atins la succesul concludent din partida contra Franţei. A fost momentul în care toţi am crezut balivernele lui Gaţu dar şi momentul în care „fetele de aur” s-au prăbuşit. Psihic.

Aproape inexplicabil meciul contra campioanei europene, Norvegia a fost începutul sfârşitului. Deşi putea odihni majoritatea titularelor, aşa cum a făcut adversara noastră de astăzi la ultimele două meciuri, Tadici a preferat să forţeze un suces în speranţa unui meci mai lejer contra Braziliei. Numai că totul s-a întors împotriva fetelor pentru că Norvegia a câştigat o partidă în care şi un egal îi era suficient şi a trimis România în calea coşmarului rusesc. Nimeni nu băga în seamă Ungaria, după bătălia luată de la Coreea de Sud, aşa cum nimeni n-a catadicsit să urmărească posibilul adversar, tocmai din prea multă încredere.

Aberaţiile lui Cristian Gaţu

Legendarul sportiv ajuns acum lider de federaţie şi omul care taie şi spânzură în handbalul românesc, s-a dovedit la fel de bun psiholog ca Alexandru Săvulescu la Mondialul de fotbal din Franţa în 1938. Dacă atunci o naţională română plină de vedete cădea sub loviturile lui Hector Soccoro, tocmai pentru că adversarul cubanez era unul de bătut „cu şase-şapte goluri avans” iar jucătorii au intrat pe teren prea siguri pe ei, acum Gaţu nici nu s-a mai oprit asupra sfertului sau semifinalei şi a prezisi finala cotra Coreei de Sud. „Ungaria e mediocră şi nu ne poate probleme” spunea preşedintele ieri, şi probabil că ar fi avut dreptate dacă maghiarele ar fi jucat tot cu rezervele sau cu rezerve…

Un coşmar

30-34 cu Ungaria nu ar fi o mare dramă dacă n-ar fi un rezultat fals. România nu a condus niciodată pe tabelă şi a reuşit să egaleze doar de două ori un adversar căruia nu-i venea să creadă că va juca în semifinale. Prost pregătite, prost aşezate în teren, prost consiliate şi cu o tactică demnă de Olimpiada de la Los Angeles din ‘84, româncele s-au scufundat sub ploaia de goluri reuşită de maghiare. Am trăit momente de umilinţă fără precedent în handbalul feminin contemporan (poate doar ultimele meciuri oficiale contra Rusiei să fi fost asemănătoare), de multe ori handbalistele atât de bine cotate jucând ca nişte amatoare. Relevant pentru ce s-a întâmplat la Beijing este faptul că nu am mai avut nici un time-out în ultimele 20 de minute pentru că Tadici, clar depăşit de situaţie, le epuizase deja. Din păcate urletele groteşti ale arogantului tehnician nu au făcut decât să le crispeze şi mai mult pe Maier şi compania, iar la final am cules ce-am semănat prin mentalitatea de „oaie, numai bună de tăiat”.

Pupincurismul

Tadici a rămas acelasi, un ignorant nesimţit. „Nu sunt un laş sau un şobolan care să părăsească corabia”, a decretat tehnicianul imediat după meci, nu înainte de a cere „o evaluare serioasă” şi de a acuza voalat optimismul federal „mai mult nu se putea domne’ în astfel de condiţii”. Oare?

De ce nu s-a spus asta înaintea unui cantonament costisitor în Franţa, sau după meciul cu aceeaşi echipă atunci când pumnii se băteau în piept? De ce nu a sărit Tadici la gâtul lui Gaţu ieri, când federalul debita tâmpenii pe diverse canale media şi de ce n-au ieşit fetele din front susţinându-şi neputinţa sau tirania din vestiar.

Acel „Eu vreau să rămân”, plus limba bine plasată de-a lungul timpului în relaţia Tadici – Gaţu, poate aduce explicaţiile necesare. Marginalizarea lui Dumitru Muşi, “jumătatea” mai calmă a cuplului de antrenori, la realizarea marilor performanţe anterioare, a contat mai mult poate decât lipsa din teren a Steluţei Luca şi a Simonei Gogârlă. Acum fetele s-au aflat singure în faţa unui uragan de acuzaţii şi zbierete venite din partea unui antrenor limitat. Atitudinea pe care acesta a adoptat-o, chiar filmat fiind, ne duce cu gândul la corecţii fizice aplicate în vestiar sau la alte asemenea bazaconii.

Du-te Tadici, du-te!

Dat afară de la Oltchim tocmai din cauza atitudinii şi a tacticii învechite, adoptate la antrenamente şi meciuri, Tadici s-a apărat vehement. La naţională, acest Anghel Iordănescu al handbalului, şi-a bătut joc de o generaţie cu adevărat excepţională, dar are curajul să ceară continuitate chiar dacă din urmă nu mai vine nimic strălucitor. Probabil va rămâne pe scaun pentru că este favoritul lui Gaţu deşi de-a lungul vremii conflictele pe care le-a avut cu jucătoare exponenţiale le-a îndepărtat pe acestea de naţională. Absenţa lui Amariei ne-a costat un titlu mondial acum trei ani însă totul a fost îngropat rapid. Acum Simona Gogârlă a fost “uitată” din cauza conflictului dintre grobianul Tadici şi Mariana Târcă dar nimeni n-a comentat în faţa tehnicianului. Ramona Maier, Cristina Neagu, Valentina Elisei, Carmen Amariei, Adriana Nechita, Adina Meiroşu, Aurelia Brãdeanu, Ionela Gâlcã, Luminiţa Huţupan, Valeria Beşe şi celelalte componente ale lotului naţional de handbal au dezamăgit din nou, exact atunci când nu aveau voie s-o facă, şi ultima impresie contează întotdeauna.

Mioriţa cu tot cu blestemul ei mental, şi obişnuita poziţie de capră pe care o abordăm de zeci de ani de zile, pot fi noua stemă de pe galbenul tricolorului tot mai des arborat în gospodăriile româneşti mai dichisite. Nu pentru că suntem naţionalişti, ci pentru că e „trendi”…