Între două bătăi de stradă, câteva furtişaguri mărunte şi un idiot care a vrut să se arunce de pe un stâlp, etnia rromă din Constanţa ne oferă o imagine de ţinut minte.
Instantaneul surprins duminică dimineaţa la ora 7, spune totul despre specia numită ţigan. Şapte inşi cu puradei cu tot s-au „aşezat” pe singurul petec verde din faţa gării CFR din Constanţa. Fără griji şi fără a fi observaţi de ochiul vigilent al legii (probabil din cauza gardului viu), ciorile şi-au întins calabalâcul pe iarbă, printre peturi şi hârti aruncate de concetăţenii cu spirit civic, şi, aşa cum se poate observa, s-au culcat liniştiţi. Acoperiţi bine cu plăpumi groase, slinoşii erau exact ce lipsea „porţii de intrare” în municipiu, dar e clar că finalul de sezon nu mai prezintă nici un interes pentru autorităţi…
La 15 ani a devenit cel mai tânăr junior care lua un titlu mondial iar la 18 a fost primul junior care a coborât sub 20 de secunde în cursa de 200 de metri. A revenit după doi ani de accidentări care i-au pus cariera în pericol, şi a câştigat. Usain Bolt, a devenit primul atlet care bate recordul mondial la 100 şi 200 de metri plat în timpul Jocurilor olimpice. La 22 de ani după ce Carl Lewis a luat aurul în ambele probe de viteză (100 şi 200 m), Bolt reface istoria…
Un fenomen
Născut în Trelawny pe 21 august 1986, Usain Bolt s-a evidenţiat încă de mic drept un… jucător de cricket de mare perspectivă. Abia după ce a ajuns la liceul William Knibb, Bolt a făct pasul către pista de atletism, bine îndrumat de doi antrenori entuziaşti. Până la 16 ani, noua minune a atletismului jamaican a câştigat în zona Caraibelor cam tot ce se putea la categoria sa de vârstă dar a dezamăgit la mondialul găzduit de Debrecen. Usain Bolt a ratat calificarea în finală deşi a stabilit un nou record personal, însă urcuşul abia atunci a început.
În 2002, Campionatul Mondial de Juniori a fost găzduit de Kingston şi Jamaica şi-a tăiat partea leului. la 1,96 înălţime, deşi avea doar 15 ani, Bolt era mare favorit al probei de 200 de metri şi n-a dezamăgit. Cu 20.61 de secunde, jamaicanul a câştigat cursa şi a devenit cel mai tânăr campion mondial de juniori. Pe lângă succesul de la individual, Bolt a condus echipa de ştafetă către două medalii de argint la 100 şi 400 m liber. La următorul mondial, Usain Bolt a confirmat devenind din nou campion la 200 m, cu un nou record personal de 20.40. La Jocurile Pan Americane, Usain Bolt a reuşit un nou succes istoric şi a egalat recordul mondial al junorilor deţinut de americanul Roy Martin cu 20 de secunde şi 13 sutimi.
Pasul pe loc
În plin avânt, si cu speranţe la seniorat, Bolt a primit o mare lovitură tot în 2003, când o conjunctivită l-a scos din luptă la Campionatul Mondial al Seniorilor găzduit de Paris. În 2004, Bolt a stabilit un nou record mondial de juniori fiind primul atlet care coboarăî sub 20 de secunde în cursa de 200 de metri. Evoluţiile excepţionale au atras atenţia colegiilor americane dar jamaicanul a refuzat ofertele venite din SUA şi a continuat să concureze în ţara natală. 2005 şi 2006 au fost doi ani mai degrabă modeşti, cu Bolt „atins” de felurite accidentări şi cu rezultate departe de potenţialul atletic. Abia la Atena, la mondialul din 2006, Bolt a reuşit prima sa medalie ca senior, un argint, imediat după americanul Wallace Spearmon.
„Fulgerul Bolt”
În 2007, Bolt a crescut enorm, paradoxal exact când s-a decis să concureze şi la 100 de metri, iar la Osaka jamaicanul a reuşit un uluitor 19.91 la 200 de metri. Din păcate evoluţia din aceeaşi cursă a americanului Tyson Gay a fost fabuloasă, iar recordul mondial a fost doborât cu 19.76.
Medalia de argint cucerită la Osaka l-a înverşunat şi mai mult pe Usain Bolt. Conştient de potenţial, atletul s-a concentrat mai mult asupra carierei şi a reuşit un uimitor 9.76 la 100 de metri, la numai două sutimi de secundă de recordul mondial deţinul de conaţionalul Asafa Powell. Pe 31 mai 2008, la Grand Prix-ul de la New York, Bolt a reuşit să doboare recordul mondial cu două sutimi. Rezultatul a stat în suspans destul timp pentru că vântul l-a ajutat dar într-un final, oficilii au hotărât că a fost un record valabil.
La Beijing, Usain Bolt a venit să câştige suta şi 200 de metri şi nimeni nu avea de gând să-l contrazică. Favoritul lui Michael johnson s-a calificat en fanfare pentru finala probei de 100 de metri şi a câştigat de o manieră entuziastă medalia de aur. Timpul său, 9.69, a însemnat un nou record mondial, iar impresia a fost că Bolt putea să alerge chiar mai bine.
Cursa de 200 de metri are o cu totul altă istorie. Aţâţat de declaraţiile fostelor staruru din atletism, Usain a dorit cu orice preţ nu numai să câştige ci şi să bată recordul mondial. Şi l-a spulberat cu 19.30, după ce a făcut o cursă de vis. Bolt a reuşit astfel să pună capăt hegemoniei lui Don Quairie, conaţionalul care a fost ultimul atlet ce a deţinut simultan recordul la 100 şi 200 de metri. Mai mult, Usain Bolt a egalat şi succesul lui Carl Lewis de la JO din 84, ultimul atlet care reuşisă să cucerească ambele titluri olimpice pe distanţe scrte.
P.S. Azi, 22 august, Usain Bolt a câştigat al treilea titlu olimpic cu şafeta de 4 x 100 m liber. Lipsită de americani, cursa nu a avut istoric iar Reggae Boyz au reuşit să doboare şi recordul mondial cu 37.10!
Cea mai mare aberaţie pe care am citit-o în viaţa mea (mulţumesc dragă Amza pentru link) mi-a oferit şi cea mai strălucită idee…
Iubitori ai „senatorului bloggerilor”, nu daţi la afacerist 100 de lei ci donaţi-mi mie 50. Vă asigur că îmi voi schimba opţiunea auto din Sandero în BMW X6 şi că mă voi îngesui cu toate tutele şi târtanii în bambuurile din Constanţa şi Bucureşti. Nu voi candida nicăieri şi nu voi investi în bunăstarea României, dar cu siguranţă îmi voi plăti cei 85.000 de euro creditaţi de la cea mai japcă bancă din ţară (nu-i dau numele că le vin idei). Eu nu sunt nobil ci doar un ţăran cu două facultăţi şi trei joburi care se chinuie în tranziţie, dar cu ajutorul vostru voi ieşi din căcat…
Vă mulţumesc anticipat, şi vă rog să-l flegmaţi româneşte pe Mihnea Georgescu.
Eliminarea României de la Jocurile Olimpice a lăsat un gust amar. Pe lângă înfrângerea dureroasă în faţa marii rivale regionale, Ungaria, a rămas impresia dezamăgitoare lăsată de „fetele lui Tadici”. Azi dimineaţă ne-am adus aminte de complexul maghiar şi de momentele în care sportivii români (exclusiv la sporturile pe echipe) ne-au lăsat baltă când ne era lumea mai dragă. Din păcate s-a redeschis şi o rană abia cicatrizată, provocată tot de atitudine, la Euro 2008.
Singura medalie certă…
Echipa de handbal feminin a României a plecat la Beijing sigură pe o medalie. A treia favorită la casele de pariuri, prima favorită în opinia dinozaurilor care conduc handbalul românesc, naţionala antrenată parcă de o eternitate de Gheorghe Tadici era gata pentru marea performanţă. Timp de patru partide totul a mers perfect, cu Everestul atins la succesul concludent din partida contra Franţei. A fost momentul în care toţi am crezut balivernele lui Gaţu dar şi momentul în care „fetele de aur” s-au prăbuşit. Psihic.
Aproape inexplicabil meciul contra campioanei europene, Norvegia a fost începutul sfârşitului. Deşi putea odihni majoritatea titularelor, aşa cum a făcut adversara noastră de astăzi la ultimele două meciuri, Tadici a preferat să forţeze un suces în speranţa unui meci mai lejer contra Braziliei. Numai că totul s-a întors împotriva fetelor pentru că Norvegia a câştigat o partidă în care şi un egal îi era suficient şi a trimis România în calea coşmarului rusesc. Nimeni nu băga în seamă Ungaria, după bătălia luată de la Coreea de Sud, aşa cum nimeni n-a catadicsit să urmărească posibilul adversar, tocmai din prea multă încredere.
Aberaţiile lui Cristian Gaţu
Legendarul sportiv ajuns acum lider de federaţie şi omul care taie şi spânzură în handbalul românesc, s-a dovedit la fel de bun psiholog ca Alexandru Săvulescu la Mondialul de fotbal din Franţa în 1938. Dacă atunci o naţională română plină de vedete cădea sub loviturile lui Hector Soccoro, tocmai pentru că adversarul cubanez era unul de bătut „cu şase-şapte goluri avans” iar jucătorii au intrat pe teren prea siguri pe ei, acum Gaţu nici nu s-a mai oprit asupra sfertului sau semifinalei şi a prezisi finala cotra Coreei de Sud. „Ungaria e mediocră şi nu ne poate probleme” spunea preşedintele ieri, şi probabil că ar fi avut dreptate dacă maghiarele ar fi jucat tot cu rezervele sau cu rezerve…
Un coşmar
30-34 cu Ungaria nu ar fi o mare dramă dacă n-ar fi un rezultat fals. România nu a condus niciodată pe tabelă şi a reuşit să egaleze doar de două ori un adversar căruia nu-i venea să creadă că va juca în semifinale. Prost pregătite, prost aşezate în teren, prost consiliate şi cu o tactică demnă de Olimpiada de la Los Angeles din ‘84, româncele s-au scufundat sub ploaia de goluri reuşită de maghiare. Am trăit momente de umilinţă fără precedent în handbalul feminin contemporan (poate doar ultimele meciuri oficiale contra Rusiei să fi fost asemănătoare), de multe ori handbalistele atât de bine cotate jucând ca nişte amatoare. Relevant pentru ce s-a întâmplat la Beijing este faptul că nu am mai avut nici un time-out în ultimele 20 de minute pentru că Tadici, clar depăşit de situaţie, le epuizase deja. Din păcate urletele groteşti ale arogantului tehnician nu au făcut decât să le crispeze şi mai mult pe Maier şi compania, iar la final am cules ce-am semănat prin mentalitatea de „oaie, numai bună de tăiat”.
Pupincurismul
Tadici a rămas acelasi, un ignorant nesimţit. „Nu sunt un laş sau un şobolan care să părăsească corabia”, a decretat tehnicianul imediat după meci, nu înainte de a cere „o evaluare serioasă” şi de a acuza voalat optimismul federal „mai mult nu se putea domne’ în astfel de condiţii”. Oare?
De ce nu s-a spus asta înaintea unui cantonament costisitor în Franţa, sau după meciul cu aceeaşi echipă atunci când pumnii se băteau în piept? De ce nu a sărit Tadici la gâtul lui Gaţu ieri, când federalul debita tâmpenii pe diverse canale media şi de ce n-au ieşit fetele din front susţinându-şi neputinţa sau tirania din vestiar.
Acel „Eu vreau să rămân”, plus limba bine plasată de-a lungul timpului în relaţia Tadici – Gaţu, poate aduce explicaţiile necesare. Marginalizarea lui Dumitru Muşi, “jumătatea” mai calmă a cuplului de antrenori, la realizarea marilor performanţe anterioare, a contat mai mult poate decât lipsa din teren a Steluţei Luca şi a Simonei Gogârlă. Acum fetele s-au aflat singure în faţa unui uragan de acuzaţii şi zbierete venite din partea unui antrenor limitat. Atitudinea pe care acesta a adoptat-o, chiar filmat fiind, ne duce cu gândul la corecţii fizice aplicate în vestiar sau la alte asemenea bazaconii.
Du-te Tadici, du-te!
Dat afară de la Oltchim tocmai din cauza atitudinii şi a tacticii învechite, adoptate la antrenamente şi meciuri, Tadici s-a apărat vehement. La naţională, acest Anghel Iordănescu al handbalului, şi-a bătut joc de o generaţie cu adevărat excepţională, dar are curajul să ceară continuitate chiar dacă din urmă nu mai vine nimic strălucitor. Probabil va rămâne pe scaun pentru că este favoritul lui Gaţu deşi de-a lungul vremii conflictele pe care le-a avut cu jucătoare exponenţiale le-a îndepărtat pe acestea de naţională. Absenţa lui Amariei ne-a costat un titlu mondial acum trei ani însă totul a fost îngropat rapid. Acum Simona Gogârlă a fost “uitată” din cauza conflictului dintre grobianul Tadici şi Mariana Târcă dar nimeni n-a comentat în faţa tehnicianului. Ramona Maier, Cristina Neagu, Valentina Elisei, Carmen Amariei, Adriana Nechita, Adina Meiroşu, Aurelia Brãdeanu, Ionela Gâlcã, Luminiţa Huţupan, Valeria Beşe şi celelalte componente ale lotului naţional de handbal au dezamăgit din nou, exact atunci când nu aveau voie s-o facă, şi ultima impresie contează întotdeauna.
Mioriţa cu tot cu blestemul ei mental, şi obişnuita poziţie de capră pe care o abordăm de zeci de ani de zile, pot fi noua stemă de pe galbenul tricolorului tot mai des arborat în gospodăriile româneşti mai dichisite. Nu pentru că suntem naţionalişti, ci pentru că e „trendi”…
Aşa cum toată lumea ştie, agenţii de pază sunt o specie aparte în peisajul românesc. În general educaţi opt clase sau mai puţin, indivizi îmbrăcaţi în fel de fel de uniforme colorate şi însemnate cu celebrul „SECURITY” nu fac altceva decât să taie frunză la câini şi să enerveze oamenii muncii serioşi.
Azi de dimineaţă, trei zănateci de la „Cobra” au reuşit performanţa de a îngreuna accesul în Portul Constanţa într-un asemenea hal încât în jumătate de oră s-a format o coadă de peste un kilometru. Totul s-a întâmplat la poarta de acces numărul 10 (Agigea pentru necunoscători), unde, sub atenta supraveghere a unui poliţist de la frontieră, cei trei crai opreau toate maşinile pentru „inventariere”.
Spre stupefacţia tuturor, la fel ca în bancurile foarte proaste cu oameni ai legii, „cobriştii” acţionau cam aşa: primul citea cu voce tare numărul bonului de intrare (al permisului în unele cazuri), al doilea îşi încerca dicţia pe numărul de înmatriculare al maşinii, iar al treilea… „redacta” într-un clasic caiet studenţesc informaţiile primite de la colegi. Abia după ce ultimul îşi termina treaba, bariera acţionată electric era ridicată (probabil prin rotaţie) de o mână vânjoasă aparţinând unuia dintre durdulii agenţi…
În ciuda protestelor generale, nici agenţii, de altfel tari în gură de fiecare dată, nici omu’ legii nu au catadiscit să oprească acţiunea astfel că nefericiţii care au avut drum prin port şi-au blestemat zilele şi le-au umplt frigiderele „badigarzilor” autohtoni.
PS. La ieşirea din zona atât de bine securizată, alţi doi băieţi în uniformă la fel de bine făcuţi (1.60, 55 de kilograme!!!) au ţinut să se dea rotunzi când au văzut însemnele de presă pe „micul coreean”. „Bă! Să nu scrieţi că v-am dat drumu’ fără să vă contolăm!”, s-a exprimat plastic un ţăran ochelarist. Urările de bine pentru toate nemurile venite dinspre „presari” au transformat hăhăitul idiot într-un rictus şi glumele într-o ameninţare: „Data viitoare să-ţi iei bon bă! Altfel nu mai intri în port!”
„Epic! Acest rezultat vă arată nu numai că acest băiat este cel mai mare înotător din istorie şi cel mai mare Olimpian al tuturor timpurilor, ci şi că probabil este cel mai mare atlet care a existat vreodată!” (Mark Spitz despre Michael Phelps)
Olimpiadele au nevoie de eroi şi de istorie. Agitata cursă către perfecţiune dar şi justificarea unor cheltuieli megalomanice a transformat fiecare competiţie de vară într-o adevărată bătălie mediatică. De la Berlin 1936, când Jesse Owens a cucerit patru medalii de aur în fieful naziştilor lui Hitler şi a „purităţii ariene”, un sportiv a fost scos mereu în faţă, a fost idolatrizat şi transformat în imaginea de o vară a celei mai importante competiţii de pe mapamond. Uneori giganţii au nevoie şi de puţin ajutor…
Mark Spitz
La Munchen, în 1972, un american de origine ebraică a stabilit recordul de medalii de aur câştigate la o singură ediţie. Mark Spitz reuşea, la numai 22 de ani, să răzbune o prestaţie dezamăgitoare la JO din 1968 de la Mexico City. Considerat cel mai bun înotător din lume, Spitz s-a prăbuşit la olmpiada mexicană şi n-a obţinut decât două din cele şase titluri olimpice promise, ambele în curse de ştafetă şi mai degrabă ajutat de colegi decât prin vreo evoluţie senzaţională.
În Germania, la Olimpiada însângerată, Spitz a reuşit să se autodepăşească şi a câştigat şapte titluri deşi promisese doar şase. Mai mult, el a bătut şi recordul mondial în toate cele şapte curse, iar performanţa va rămâne în picioare chiar şi după Beijing 2008, deşi Phelps a bătut la rându-i de şapte ori recordul. Definitorie pentru ambiţia americanului a rămas reticenţa de a concura la ultimul eveniment, cursa de 100 m liber. Spitz declara presei americane înaintea cursei că „şase succese din şase sunt un record, şase din şapte un eşec”. Totuşi campionul a concurat şi nu numai că a câştigat dar a bătut şi recordul mondial.
Michael Phelps
Până la un punct, cariera nativului din Baltimore seamănă izbitor cu a lui Mark Spitz. Debutant la cel mai înalt nivel la numai 15 ani (locul 5 la JO Sidney 2000), Michael Phelps a explodat doar un an mai târziu la Fukouka, câştigând titlul mondial la 200 m fluture. În 2002, la jocurile Pan Pacifice, americanul a cucerit trei titluri şi două medalii de argint, fiind considerat deja urmaşul lui Mark Spitz şi cel care putea să oprească supremaţia australianului Ian Thorpe. La mondialele de la Barcelona din 2003, Phelps a reuşit patru victorii şi două locuri doi astfel că pentru JO de la Atena din 2004 el a riscat un pariu imens cu miza de un milion de dolari: şapte madalii de aur şi egalarea recordului lui Spitz.
Fără teamă, americanul s-a decis să concureze în opt probe dar a debutat dezamăgitor. La 200 m liber, Phelps a luptat în „Cursa secolului” cu Thorpe, Pieter Van den Hoogenband şi Grant Hackett, terminând abia pe locul al treilea, în chiar prima întrecere din cele opt. În mod remarcabil, tânărul înotător (avea doar 18 ani) a reuşit apoi o serie de cinci titluri olimpice dar a pierdut pariul cu Speedo după ce ştafeta de 4 x 100 m liber s-a clasat tot a treia. Succesul din ultima cursă, i-a adus a şasea medalie de aur dar dezamăgirea de a nu fi egalat recordul din 1972 a fost uriaşă.
Revanşa cu… susţinere
După Atena, Phelps a dominat copios întrecerile de nataţie, dând naştere la întrebări şi suspiciuni. A cucerit 13 titluri mondiale la Indianapolis, Montreal şi Melbourne, şi cinci titluri Pan Pacifice în Canada. Evoluţiile de la ultimele două competiţii mondiale, cu opt noi recorduri şi o singură înfrângere la 200 m spate, au fost exact declanşatorul unui nou pariu cu Speedo, de data aceasta pentru opt titluri la Beijing. Suma totală: şase milioane de dolari, din care unul bonus pentru record.
În China, Michael Phelps s-a încoronat drept „Rege al olimpului” după doar patru curse, nimeni în istorie nereuşind să ia zece medalii de aur (Mark Spitz, Larissa Latynina, Paavo Nurmi şi Carl Lewis au câştigat nouă titluri). Impresionant, Phelps a câştigat şi următoarele două curse, în acelaşi mod categoric, cu stabilirea unui record mondial iar pe 16 august urma să egaleze recordul lui Spitz. Nimeni nu s-a îndoit o clipă că Phelps ar putea fi învins deşi rivalii au făcut tot felul de declaraţii războinice dar prestaţia sârbului Milorad Cavic s-a dovedit prea mult pentru american.
Din păcate pentru european în joc a intervenit… publicitatea şi „nevoia de a face istorie” astfel că printr-o decizie uimitore, Phelps a câştigat suta de metri fluture cu o sutime de secundă avans, după ce a fost bătut clar de Cavic. Reluările televiziunii chineze au fost relevante dar organizatorii au considerat altfel, numai că sârbul a fost mult mai fair decât americanul. „Am acceptat înfrângerea şi trăiesc cel mai frumos moment al carierei mele. Nu este nimic mai frumos decât să fi învins de cel mai mare înotător care a existat vreodată”, a declarat Milorad Cavic, printr-un gest demn de remarcat.
Ieri de dimineaţă, Phelps a fost mediocru în cursa de ştafetă 4 x 100 m. Clasat abia al treilea după evoluţia sa, Phelps a fost salvat de coechipierii săi, Aaron Peirsol, Brendan Hansen şi Jason Lezak dar a reuşit să ia al optelea titlu olimpic şi muntele de bani de la producătorul de echipament. Din păcate, deşi succesele sunt uluitoare, impresia de final este cea care contează. În caz că va concura şi la Londra, Phelps poate doborâ recordul de medalii cucerite la olimpiade, deţinut acum de Larissa Latynina. Sovietica a purtat la gât 18 în timp ce americanul s-a oprit acum la 16.
Semnul de întrebare
La finele tuturor curselor Phelps a ţinut morţiş să-şi susţină puritatea fizică. „Aveţi încredere în mine! Nu mă dopez!”, a repetat energic campionul, la fel ca un alt american ce a făcut istorie, Lance Armstrong în Turul Franţei la ciclism. Ultimul s-a dopat, iar totul a ieşit la iveală abia după retragere, atunci când era prea târziu pentru a declanşa un circ mediatic…
A fost considerat cel mai mare pugilist amator de categorie grea din lume dar a refuzat milioanele de dolari oferite la vremea respectivă de promotorii din profesionism. „N-aş da bucăţica mea din Cuba pentru toţi banii din lume”, îi plăcea să spună, şi a preferat să rămână un erou naţional şi al Olimpiadelor. Teofilo Stevenson a cucerit trei titluri olimpice la box, categoria grea, şi în două dintre finale a învins români. Dacă n-ar fi existat boicotul din 1984, Teofilo Stevenson ar fi devenit cu siguranţă unicul pugilist care a cucerit patru medalii de aur la Olimpiade.
Un fenomen
Teofilo Stevenson Lawrence s-a născut pe 29 martie 1952 în orăşelul cubanez Puerto Padre. Fiu de emigranţi din insulele Saint Vincent şi Saint Kitts, Teofilo a început boxul sub supravegherea unui alt campion olimpic la box, John Herera. Sportiv coplet, Teofilo a atras încă de mic atenţia coordonatorului lotului olimpic cubanez, Andrei Cervonenko şi la 17 ani a debutat în boxul amator, la cea mai dificilă categorie a vremii, +81 de kilograme.
Debutul a fost dezastruos, primul meci însemnând o usturătoare înfrângere în faţa lui Gabriel Garcia, în turul I al „Naţionalelor” cubaneze din 1969. În ciuda înfrângerii, Teofilo a continuat să progreseze şi ulterior a înregistrat succese importante împotriva unor nume mari ca Nancio Carillo şi Juan Perez. Calificat în lotul naţional, Teofilo a pierdut finala Jocurilor Central Americane din 1970, dar la 18 ani nimeni nu i-a putut reproşa ceva. Cervonenko şi noul antrenor Alcides Sagarra (cel care ulterior îl va descoperi pe Savon) ştiau că au descoperit cel mai mare pugilist de categorie grea.
Noul rege
La JO de la Munchen din 1972, Teofilo Stevenson avea doar 20 de ani şi mari speranţe că se va încorona campion. Primul meci disputat în Europa l-a trimis direct sub lumina reflectoarelor după ce cubanezul l-a spulberat pe polonezul Ludwig Denderys. Leşul i-a rezistat lui Teofilo numai 30 de secunde, arbitri oprind disputa după ce mai multe lovituri l-au mutilat pe Denderys. În turul doi adversar i-a fost americanul Duane Bobick. Învingător în 1971 la jocurile Panamericane, chiar împotriva cubanezului, Bobick era considerat marele favorit pentru continuarea hegemoniei americane la categoria grea. După Joe Frasier în 1964 şi George Foreman în 1968, Bobick avea prevăzut acelaşi drum către profesionism dar a fost umilit de Teofilo. În runda a treia, cubanezul l-a trimis la podea de trei ori pe american iar arbitri au decis victorie prin inferioritate. Meciul Teofilo Stevenson – Duane Bobick este încă în topul celor mai frumoase dispute dn istorie.
După victoria în faţa marelui favorit, Teofilo a trecut fluierând de germanul Peter Hussing, pentru o finală istorică împotriva românului Ion Alexe. În vârstă de 26 de ani, prahovenul se afla la a doua prezenţă olimpică şi pierduse în 1968 prin KO la George Foreman astfel că a preferat să nu boxeze în finală profitând de o luxaţie a unui deget. Gurile rele au spus atunci că lui Alexe i-a fost frică dar nimeni nu l-a judecat, mai ales că la rându-i îşi spulberase adversarii de până la ultimul act. Teofilo Stevenson se încorona rege, iar modul în care a boxat i-a făcut pe mulţi să îl declare vedeta jocurilo însângerate de la Munchen.
Glorios
Pentru Teofilo au urmat ani uluitori. În 1974 a devenit campion mondial chiar la Havana iar în 1976, la JO de la Montreal, a şocat pe toată lumea. Până în finală el a boxat doar şapte minute şi 22 de secunde în faţa senegalezului Drame (KO în repriza a doua), a finlandezului Ruokola (KO1) şi a americanului Tate (KO1). Ultimul act a însemnat un alt succes zdrobitor în faţa românului Mircea Şimon. Conştient de forţa adversarului, Şimon a fugit efectiv în ring iar în primele două runde cubanezul n-a reuşit să-l lovească decisiv. În runda a treia Stevenson l-a încolţit, însă, pe nefericitul pugilist român şi după o rundă de pumni s-a aruncat prosopul…
La Moscova, în 1980, Teofilo a cucerit a treia medalie olimpică de aur devenind al doilea pugilist din istorie care a reuşit o asemenea performanţă, după ungurul Papp, triplu medaliat cu aur la două categorii. În 2000, Felix Savon a egalat performanţa lui Teofilio Stevenson. Turneul moscovit a adus însă şi o premieră, în semifinale cubanezul nereuşind să-l doboare pe ungurul Istvan Levai. Deşi succesul a fost unul prin unanimitate, Teofilo nu a mai impresionat. Nici în finală campionul n-a obţinut KO-ul şi chiar a fost cotat drept învins de unul din cei 5 judecători…
În 1984, Teofilo Stevenson era considerat din nou mare favorit. Cu doar câteva luni înainte de JO de la Los Angeles, campionul l-a zdrobit pe americanul Tyrell Biggs. Decizia URSS de a întoarce „favorul” boicotului american de la Moscova a însemnat pentru Teofilo o mare înfrângere. Buggs a devenit Campion Olimpic iar marele campion cubanez a spus adio boxului după un nou succes uimitor în 1986 la ultimul mondial.
Când a pus mânuşile în cui, Teofilo Stevenson Lawrence boxase de 324 de ori. De 302 a fost declarat învingător, majoritatea insucceselor venind în primii ani ai carierei. A avut doi rivali care i-au pus mari probleme, rusul Igor Vysotsky putându-se lăuda cu două succese împotriva marelui campion. Celălalt adversar de temut a fost conaţionalul Angel Milan.
A fost declarat erou naţional şi a devenit unul dintre protejaţii şi apropiaţii lui Fidel Castro, şi a continuat să declare că nu regretă nicicând că nu a trecut la profesionism. În 1972 a primit o distincţie rarisimă pentru un sportiv străin: titlul de maestru al Sportului în URSS.
Un NU hotărât
Imediat după JO de la Montreal, promotorii americani i-au pus pe masă un contract uluitor: 5 milioane de dolari pentru un singur meci contra lui Muhamad Ali, cu titlul mondial al profesioniştilor pe masă. Ar fi fost al doilea pugilist după americanul Peter Rademacher care ar fi boxat direct pentru titlul mondial la primul meci în profesionism. Teofilo a refuzat oferta printr-o frază rămasă celebră: „Ce înseamnă un milion de dolari în comparaţie cu respectul a opt milioane de cubanezi”.
La 80 de kilometri de Constanta, departe de ochii lumii, intr-un bordei s-a dezlantuit iadul. De mai bine de cinci ani, o femeie traieste cu doi frati ai sai, cu care a facut trei copii.
Ororile din casa familiei Maceac, din localitatea Adamclisi, judetul Constanta, au inceput de ani buni, insa totul a iesit la iveala abia zilele trecute, dupa ce Alexandra a nascut al treilea copil. Femeia s-a prezentat la medicul de familie, iar cand a fost intrebata cine este tatal micutei, a spus, fara sa stea pe ganduri, numele unuia dintre fratii sai, Stanel. Imediat, medicul de familie a anuntat Politia si Directia pentru Asistenta Sociala. De aici a inceput totul.
Toti cei noua membri locuiesc intr-un bordei darapanat, cu o singura camera si un hol. Acolo dorm impreuna, ingramaditi, si tot acolo gatesc. Autoritatile au gasit in casa familiei Maceac o mizerie de nedescris. Cei trei copilasi nu erau hraniti, hainutele erau rupte si murdare. Fetitele dormeau intr-un patut improvizat pe podea, unde le dadeau tarcoale mustele si gandacii.
Parintii fratilor incestuosi spun ca nu au avut habar ce se intampla in casa lor. ‘Nu se poate sa fi facut copiii impreuna, i-a facut ea cu barbati de prin sat. Se ducea mereu la unu′, Popescu, cu care mai traia’, spune tatal lor.
Femeia recunoaste senina ca a intretinut relatii sexuale cu doi dintre cei trei frati ai sai si ca a conceput trei fetite cu ei. Alexandra stia ca nu ar trebui sa faca asta, tocmai de aceea s-a ferit de parintii care locuiesc in aceeasi casa.
‘Prima data am facut sex cu Gheorghe si cu el le-am facut pe Isabela si pe Daniela. Vara trecuta am inceput sa fac sex si cu Stanel si a lui e Maria, care s-a nascut saptamana trecuta. Faceam sex ori noaptea, ori ziua cu fratii mei, cand era mama in gradina. Da′ eu nu i-am obligat niciodata, erau de acord. Eu doar le aratam ce si cum sa faca. Lui Stanel ii place, vine el singur dupa mine’, a continuat Alexandra.
Ambii frati ai femeii sufera de handicapuri psihice grave. In plus, Gheorghe este orb, iar Stanel nu poate vorbi. Imediat dupa inceperea anchetei sociale, cele trei fetite nascute din incest au fost luate din casa familiei, de catre Protectia Copilului, si date in grija unui asistent maternal.
Potrivit medicilor, fata cea mare, Isabela Gabriela (5 ani), prezinta semne de handicap psihic. Ceilalti doi copii, Daniela Iuliana (2 ani) si Maria Ioana, care are zece zile, nu prezinta, deocamdata, anomalii.
Alexandra risca sa ajunga la puscarie pentru incest
Parerile vecinilor sunt impartite: in timp ce unii aveau banuieli ca in casa familiei se petrec lucruri necurate, dat fiind faptul ca ‘apareau’ copii, altii au sustinut ca nu au remarcat nimic deosebit.
‘Ii cunosc de cand erau mici, dar niciodata nu am crezut ca se poate intampla asa ceva la ei in casa’, spune vecina Gabriela Nita si isi scuipa-n san. Cel mai socat este chiar barbatul care locuieste in casa de langa cea a familiei Maceac.
‘Pana zilele trecute nu stiam ce faceau ei acolo, nu i-am vazut, nici macar nu puteam sa imi imaginez asa ceva. Ăsta nu e lucru curat’, ne-a spus Stan Ciortan.
Agentul-sef Marian Ciurariu, unul dintre cei care au instrumentat cazul, a spus ca din declaratiile adunate se pare ca mama incestuoasa ar fi principala responsabila de cele petrecute, ademenindu-si fratii sa se culce cu ea. De aceea, femeia e cercetata penal acum pentru incest. ‘Am intocmit dosare penale pentru incest, pentru doi dintre frati, Alexandra si Stanel Maceac. Urmeaza sa se faca testele ADN pentru a se stabili daca intr-adevar copiii provin din parinti din aceeasi familie’, ne-a spus agentul.
Articolul aparţine colegului de la Jurnal de Constanţa şi Libertatea, Cătălin Şchipor. Pentru cei care aveţi curiozitatea postez în continuare un filmuleţ în care apare mezina tripletei de incestuoşi. Vă avertizez că imaginile sunt şocante şi mai ales îngrijorătoare.
Roger Federer a fost doborât. Şampania s-a deschis vineri noaptea pentru spaniolul Nadal şi prohodul i-a fost cântat elveţianului. Sentimentul a fost aşa puternic încât nimeni n-a ţinut cont că ibericul va ajunge lider mondial abia pe 18 august astfel că recordul stabili de helvet se va mai mări cu două săptămâni.
Pe 2 februarie 2004 Federer a urcat prima dată în fotoliul liderului şi n-a mai coborât. Timp de 235 de săptămâni (se vor face 237 când în sfârşit va fi detronat), elveţianul a dat impresia că este invincibil şi că va rămâne acolo până se va retrage.
În cei patru ani şi jumătate lumea s-a schimbat. Tenisul a evoluat, Brazilia a pierdut titlul mondial la fotbal, Europa şi-a încoronat două noi campioane la acelaşi sport, războiul din Irak a rămas la fel de sângeros, încălzirea globală s-a accelerat, dezastrele naturale au devenit mai grave, preţul petrolului a atins cote inimaginabile, am atins 6.000.000.000, Estul a invadat Uniunea Europeană, România a schimbat culoarea politică, două noi state au apărut pe Bătrânul Continent, ne-am mai apropiat de 21 decembrie 2012…
În patru ani şi jumătate am avut o singură constantă: Federer. Impasibil, imbatabil, perfect, urât şi adulat, elveţianul a fost mereu primul. Peste două săptămâni va ajunge al doilea, la capătul a şapte luni bune, dar nu perfecte, cu două titluri şi 43 de victorii, insuficiente însă pentru a-l stopa pe Nadal…
Instantaneul surprins duminică dimineaţa la ora 7, spune totul despre specia numită ţigan. Şapte inşi cu puradei cu tot s-au „aşezat” pe singurul petec verde din faţa gării CFR din Constanţa. Fără griji şi fără a fi observaţi de ochiul vigilent al legii (probabil din cauza gardului viu), ciorile şi-au întins calabalâcul pe iarbă, printre peturi şi hârti aruncate de concetăţenii cu spirit civic, şi, aşa cum se poate observa, s-au culcat liniştiţi. Acoperiţi bine cu plăpumi groase, slinoşii erau exact ce lipsea „porţii de intrare” în municipiu, dar e clar că finalul de sezon nu mai prezintă nici un interes pentru autorităţi…
