Magicul George W

Privit din România, preşedintele american este un personaj în adevăratul sens al cuvântului. Conducătorul lumii reuşeşte, prin felul de a fi, să stârnească simpatie cel puţin pentru o anumită categorie de oameni iar comportamentul său liber şi dezinhibat ne face să râvnim la un asemenea lider charismatic. Lăsând la o parte gafele fenomenale, dar logice dacă e să ne gândim la poziţia sa, Bush Jr. va rămâne o mare pată de culoare pentru americani şi nu numai.

Acum câteva zile şeful SUA s-a aflat la serbarea de absolvire a Richardson Air Force Academy iar comportamentul său i-a încântat pe tinerii absolvenţi. Plin de umor, George W s-a lăsat fotografiat în ipostaze comice, a semnat autografe pe şepcile elevilor, a vorbit chiar la telefon cu familia unui student mai tupeist. Cireaşa de pe tort a venit la final, atunci când Bush l-a salutat în stil NBA pe Theodore Shiverley, liderul generaţiei de absolvenţi. Tânărul de 22 de ani a fost cel puţin încântat susţinând la final că a fost „O şansă unică în viaţă” şi că a acceptat fără regrete provocarea preşedintelui. Întreaga poveste o găsiţi pe Dallasnews.com sub semnătura lui Holly Yan, iar fotografii inedite pe yahoo.com…

Înapoi la oile noastre

Recent, Bush a făcut o vizită fulger la Neptun. Tip valabil americanul a salutat orice român care a scăpat de furia dictatorială a lui Traian Băsescu şi de restricţiile incredibile impuse bieţilor constănţeni care locuiesc pe traseul urmat atunci de coloana oficială. Curioşi, oamenii au ieşit să vadă cel mai puternic om din lume şi s-au trezit cu preşedintele român ieşind pe geamul limuzinei şi dând din mâini ca un bezmetic, spre dezamăgirea generală. Bush a preferat zâmbete şi bezele iar impresia lăsată a fost infinit mai bună decât engleza de baltă folosită de liderul român.

Paradoxal, povestea de la Richardson Air Force Academy a arătat ce însemnă să fi un bun politician chiar dacă esti nu esti un preşedinte agreat. ca exemplu negativ, Băsescu a asistat la depunerea jurământului viitorilor poliţişti şi deşi săracii oameni leşinau de sete pe un platou încins a avut grijă să ţină un discurs kilometric şi să işi micşoreze şi mai mult capitalul de imagine. Nici nu ne aşteptam la altceva de la un marinar…

Italia, eterna favorită

După dezamăgirea din 2004, când Italia a căzut victimă propriilor slăbiciuni şi „prieteniei” suedezo-daneze, „azzuri” merg în Austia şi Elveţia ca deţinători ai titlului mondial. Reuşita absolut surprinzătoare din Germania i-a transformat în marii favoriţi ai turneului care începe peste opt zile deşi ultimele jocuri amicale au adus o umbră de îndoială în privinţa şanselor de câştig.

Macaronarii au pornit prost în preliminarii remizând la Napoli contra Lituaniei, şi fiind învinşi fără drept de apel de Franţa, la Paris. Ce a urmat este tipic italian. Elevii lui Donadoni au stâns rândurile şi au avut un parcurs perfect, cu zece meciuri consecutive fără înfrângere. Nouă dintre ele le-au câştigat, singura sincopă înregistrându-se tot contra Franţei, un 0-0 la Milano într-o partidă tacticizată la maximum. La finalul preliminariilor Italia a trecut prima linia de sosire, în faţa „cocoşilor” şi a Scoţiei iar la turneul final pot echilibra balanţa disputelor cu francezii.

Din nefericire pentru ei, italienii pleacă din start cu handicapul tradiţiei, complet nefavorabile. De la succesul din 1968 Squadra Azzura n-a mai reuşit decât un loc patru în 1980, o semifinală în 1988 şi finala din 2000, statistica fiindu-le duşman.

Un antrenor adevărat

Parcă în contradicţie cu Domenech şi Aragones, Donadoni a chemat la lot doar crema. Fără concesii pentru numele grele, tehnicianul contestat pe la colţuri atacă Euro cu un 23 aproape ideal, cel puţin din punctul de vedere al formei sportive. Probabil că dacă Totti şi Nesta n-ar fi spus adio, Italia ar fi avut cu adevărat un lot magnific iar Donadoni, destule dureri de cap.

Miercuri tehnicianul Italiei, recent confirmat în fotoliul de conducător până în 2010, a anunţat singurul retuş, renunţând poate surprinzător la Montolivo, spre fericirea lui Quagliarella sau Cassano. Cei doi atacanţi au fost mereu în espectativă, fără garanţia unui loc la Euro, deşi forma de moment le dădea speranţe şi presa l-a pus sub semnul întrebării pe Del Piero. Revenit în squadra azzura, bătrânul juventin poate fi arma secretă, deşi în preliminarii nu a ajutat aproape deloc squadra. După un sezon fabulos la club, recordmenul lui Juventus aşteaptă şi un Euro de excepţia iar fundaşii români nu pot decât să se teamă.

Campionii mondiali

Luaţi post cu post italienii se prezintă aproape în aceeaşi formulă care a câştigat acum doi ani Cupa Mondială. Buffon a rămas în poartă în ciuda periplului din Serie B şi a problemelor de sănătate. Defensiva se bazează tot pe Grosso, Materazzi, Zambrotta şi Cannavaro, la mijloc greul îl duc Gatuso, De Rossi, Perotta şi Camoranesi, iar în atac omul numărul unu e tot Luca Toni. Era şi greu ca în numai doi ani nucleul să se schimbe iar fără retragerea prematură a lui Totti, Italia putea alinia chiar primul 11 din finala mondialului german. Din cei 23 de campioni mondiali, au supravieţuit 14 pentru european, în condiţiile în care trei s-au retras de sub tricolor. Par surprinzătoare selecţiile lui Panucci, ajuns totuşi la 35 de ani, şi Boriello, vârful revelaţiei Genoa, în detrimentul lui Zaccardo şi Pippo Inzaghi, dar Donadoni are susţinere în alegerile făcute. Ultimul amical înaintea europeanului se va juca la Florenţa contra naţionalei Belgiei, un meci care se vrea o repetiţie înaintea duelului cu Olanda.

Cu România, azzuri vor juca pe 13 iunie la Zurich, meci programat la ora locală 18.00.

Cocoşi de import

Meciul Franţa – Ecuador ne-a arătat încă o dată cum este văzută globalizarea în statele civilizate. O naţională pe care o vrem învinsă de Tricolori, îşi modelează abia acum 23-ul pentru defilare iar marţi a prezentat, pe lângă deja titraţii guadelupieni sau senegalezi naturalizaţi, un nou val de puşti importaţi din foste colonii. Din cei 30 de pretendenţi la un tricou alb albastru, doar 11 sunt „sută la sută” francezi, restul fiind născuţi pe aiurea sau trăgându-se din imigranţi.

 

Lassana, Alou, Bafetimbi…

 

Eroul meciului de marţi seara a fost fără îndoială Bafetimbi Gomis, atacantul născut în Saine sur Mere, din părinţi senegalezi. Debutant în echipa lui Domenech, vârful lui Saint Ettiene a luminat jocul încâlcit din prima repriză şi cu două goluri marcate ne dă fiori pentru debutul la Euro. De parcă evoluţia senegalezului naturalizat nu ar fi fost suficientă, la mijloc l-am descoperit neputincioşi pe noii Makelele şi Vieira: Lassana şi Alou Diarra. Născuţi din părinţi malieni, cei doi au ales să evolueze pentru ţara adoptivă şi se pare că nu au greşit. Lassana Diarra era anul trecut un necunoscut dar după un an la tineretul lui Chelsea a explodat la… Arsenal, iar Alou a ajuns la Lyon pentru a-l înlocui pe Mahamadou Diarra, francezo-malianul lui Real, care a preferat să apere culorile ţării de baştină. Acum pot forma un cuplu de fundaşi centrli cel puţin la fel de valoros ca precedentul, cu avantajul vârstei. Au 23, respectiv 26 de ani…

În poartă a făcut minuni „pantera din Kinsasha”, Steve Mandanda, omul lui Marseille, născut în obscurul Zair, ţară care alimentează cu fotbalişti absolut toate ţările vestice. Un „amărât” de la Le Havre, apărătorul buturilor marseilleze a avut un noroc uriaş vara trecută când prima opţiune pentru postul de portar a refuzat transferul astfel că şeful lui OM, Pape Diop s-a reorientat iar Mandanda a devenit o certitudine.

 

Şi numărătoarea continuă…

 

Din cei 30 de inşi care trag tare pentru a rămâne pe lista lui Domenech, 19 nu sunt francezi puri. Dacă Landreau, Frey şi Coupet nu intră în discuţie, iar despre Mandanda am amintit deja, linia de fund, mijlocul şi mai ales atacul sunt pline de străini.

Dintre fundaşi, Abidal are paşaport de Martinica, Boumsong e născut la Douala în Camerun, Evra la Dakar, în Senegal, Thuram la Port au Prince în Guadelupe, ţară de unde se trage şi Gallas, fundaşul de oţel al lui Arsenal. Ceilalţi cinci, Clerc, Escude, Mexes, Sagnol şi Squillaci sunt francezi inclusiv în certificatul de naştere dar paradoxal, în afară de Boumsong, naturalizaţii sunt aproape siguri de prezenţa la turneul final.

La mijloc doar Ribery, Flamini şi Toulalan sunt francezi, restul jucătorilor fiind o adunătură de africani, magrebieni şi sud-americani. Ben Arfa e tunisian, perechea Diarra e maliană, Makelele s-a născut la Kinshasha, Malouda la Cayenne în Guyana Franceză, Nasri e algerian, iar marele Vieira se ştie deja că e senegalez pur sînge. Din cei trei „francezi originali” doi au şanse minime să prindă lotul de 23, pentru că numai Ribery, găselniţa lui Hagi din era Galatasaray, este sigur de prezenţa la Euro.

Atacul este format în totlitate din „stranieri”. Anelka, „nesimţitul” lui Chelsea se trage din Martinica, Benzema din Algeria, Cisse din Coasta de Fildeş, Govou din Benin şi Gomis din Senegal. Nici măcar Henry, deţinătorul recordului de goluri marcate pentru „cocoşi” nu e din aceeaşi viţă ca Platini sau Fontaine, pe paşaportul său fiind trecută, ca ţară de origine, Martinica.

Deşi pare absurd, aceasta este naţionala Franţei. Cea mai „colorată” şi ne referim aici strict la înghesuiala de naţionalităţi, echipă care va merge în Elveţia şi Austria va da piept în primul meci cu una din cele patru echipe care se bazează exclusiv pe băştinaşi, România. Alături de băieţii lui Piţi, doar Cehia, Rusia şi Grecia au preferat conservatorismul, celelalte naţiuni având măcar un jucător… importat.

Ieri, Raymond Domenech a anunţat cei 23 de fotbalişti care vor merge la Euro. Tehnicianul care visează o finală cu Germania a renunţat la Mexes, Landreau, Flamini, Alou Diarra, Cisse, Ben Arfa şi Escude. Astfel, raportul dintre francezi şi „naturalizaţi” a devenit 7/16…